Senzorii navei Prometeu VII pulsau cu o frecvență joasă, un murmur mecanic ce ținea locul respirației într-un vid de minus două sute șaptezeci de grade Celsius. Andrei își deschise ochii cu greutate; gelul criogenic din plămâni lăsase un gust metalic de cupru și ozon.
„Bun venit înapoi, Căpitane”, se auzi vocea caldă, dar imperceptibil sintetică, a inteligenței de bord, Vesper. „Suntem la 4.2 ani-lumină de vectorul inițial. Deflectorul gravitațional a detectat o anomalie în densitatea nebuloasei de hidrogen din sectorul 9.”
Andrei își frecă tâmplele. În fața hubloului cu cuarț ranforsat nu se zărea doar întunericul obișnuit al spațiului adânc, ci o perdea fremătătoare de lumini violet și smarald, unduindu-se ca o caracatiță cosmică uriașă. Ceva acolo emitea semnale radio pe frecvența 1420 MHz — celebra linie a hidrogenului neutru, dar modulată cu o succesiune Fibonacci impecabilă.
„Suntem primii care ajung aici, Vesper?”, întrebă Andrei în șoaptă, ca și cum ecoul său ar fi putut tulbura liniștea milenară a roiului stelar.
„Corecție: suntem primii oameni. Însă structura pe care o scanez are o vechime de cel puțin două miliarde de ani pământești. Și tocmai a deschis un canal de comunicare cu noi.”
Canalul nu transmitea cuvinte, ci imagini holografice tridimensionale ale Pământului din era cambriană, proiectate direct pe retină. Ei nu ne observau de ieri: ne așteptau de dinainte ca primii ochi biologici să fi învățat să clipească.
Gânduri & Impresii de Lectură (4)