La marginea de sat, sub cer de plumb,
O cumpănă se-apleacă greu spre glie,
Ecoul vechi din ciutura pustie
Trezește pietrele adormite-n dâmb.
Aici veneau cândva flăcăi și fete,
Cu ochi curați și râsete de mai,
Să bea din apa limpede din plai
Și să-și aline dorurile-ncete.
Azi cumpăna doar vântul o mai leagănă,
Iar ciutura e plină de mușchi verde,
Dar cine bea din fântâna ce se pierde
O viață-ntreagă dorul nu-l mai pradă.